Dealu Frumos (Schönberg)

-->

Ca o comună liberă a „pământului crăiesc”, a cărei întemeiere aparţine secolului XII, Dealu Frumos poseda, încă din prima jumătate a secolului XIII, o bazilică romanică cu trei nave, cor pătrat, închis spre est cu o absidă semicirculară, fără clopotniţă. Transformarea acestei bazilici într-o biserică hală-gotică, fortificată cu două turnuri de apărare, a fost dată de mai multe ori ca exemplu pentru evoluţia construcţiei bisericilor săseşti din Transilvania, fortificarea lor sub presiunea evenimentelor istorice şi schimbarea tacticii de război prin apariţia şi răspândirea armelor de foc (ex. Hermann Phleps, Siebenbürgen und seine Wehrbauten şi, preluat din această lucrare, în Wehrkirchen und Kirchenburgen in Franken de Karl Kolb). Într-adevăr, etapele de construcţie pot fi urmărite şi demostrate printr-o analiză amănunţită a clădirii însăşi. Nu pot fi însă delimitate precis aceste etape, deoarece nu s-au păstrat însemnări asupra unor scutiri de impozite sau subvenţii, în scopul reconstrucţiei sau fortificării bisericii. Pentru o mai clară evoluţie a construcţiei, luăm ca punct aspectul original, reconstituibil din părţile neschimbate. Corpul bazilical ni-l putem imagina asemănător celui al bazilicii învecinate din Merghindeal, ce şi-a păstrat mult din aspectul iniţial. Ca la Merghindeal, nava centrală, tăvănită plat, deschidea, în colateralele boltite în cruce, cinci perechi de arcade semicirculare neprofilate, ce se sprijineau pe patru perechi de stâlpi neangajaţi şi două perechi de stâlpi angajaţi, de secţiune pătrată, cu cornişe formate dintr-o placă cu muchia inferioară teşită la naşterea arcului.

Bazilica romanică, prima existentă aici, deţine o navă principală care avea odinioară lungimea de 20,04 m. Lăţimea deschiderii (portalului) navei centrale este de 6,53 m iar navele laterale au câte 2,30 m. Întreaga lăţime a navelor bisericii este de 14,35 m. Patru perechi de stâlpi cu bolţi semicirculare susţin pereţii navei centrale. Ferestrele sunt semicirculare. După experienţa invaziei mongolilor din 1241-1242, în pătratul de vest al navei centrale a fost construit un turn de vest cu o înălţime de 20,02 m şi bolţile vestice au fost zidite.

Navele centrale au fost scurtate şi, în parte, demolate, cărămizile acestora fiind întrebuinţate în alte scopuri. În urma distrugerilor absidei, pătratul altarului a fost de-a dreptul închis iar întreaga construcţie a fost întărită în timpul războaielor cu turcii. Deasupra altarului s-a construit un turn de apărare de 18 m înălţime. Cercul de formă ovală, care înconjura biserica odinioară, a fost modificat şi transformat într-o curte împrejmuitoare de formă dreptunghică, întărită ci trei turnuri, iar un al patrulea a fost construit deasupra porţii de intrare.

În nava centrală, scurtată prin asezarea în partea apuseană a unei clopotnoiţe, s-au păstrat patru perechi de stâlpi din est, arcadele fiind transformate în arc frânt. Deasupra bolţii actuale, situată mai jos decât tavanul plat al navei, se mai văd, în pod, ferestrele romanice ale navei. Arcul triumfal de tipul celui cu cornişă cel mai vechi, compusă din placă, cavetă şi sfert de baghetă cilindrică, se repetă pe latura estică a corului, delimitându-l către absida semicirculară. În colţul sud-estic al corului se observă un fragment din vechea boltă în cruce fără nervuri şi din consola ce îl susţine, lângă cornişa amintită. Spre est, colateralele bazilicii erau închise în linie dreaptă.

Latura de nord, ritmată ca şi cea de sud de contraforturi, prezintă o a doua intrare în biserică, iar extremitatea vestică, în dreptul turnului, un puternic decroş al zidului de vest. Pe peretele nordic al turnului, imediat deasupra soclului mult înălţat faţă de nivelul de călcare din jur, se citesc cu uşurinţă două arcade semicirculare înzidite care se sprijină median pe o impostă de piatră, profilată, parţial îngropată în pământ.

Zidul de vest fusese cândva străpuns de un portal, a cărui deschidere se observă lesne, bolţarii fostei sale arhivolte fiind în parte păstraţi pe locul lor, în parte refolosiţi în noua zidărie de umplutură, cu ocazia astupării acestuia.

Un acoperiş cu pantă repede, în două ape, din ţiglă solzi, este comun pentru toată biserica, cu excepţia spaţiului vestic de pe latura de sud. Pătrunzând în biserică, interiorul pare mult mai unitar decât exteriorul.

Spaţiul, înalt, aerisit, liber, se desfăşoară sub bolţile în reţea stelată din cele trei nave tinzând spre hală, dar în realitate sensibil inegale. Arcade înalte frânte separă navele, în contrast cu deschiderea scundă, în semicerc, a arcului triumfal. Cu toate acestea, interiorul pare scurt, impresia verificându-se la o comparare cifrică a dimensiunilor şi explicându-se prin coroborarea cu cele observate la exterior şi cu examinarea atentă a spaţiului închis dinspre latura de sud a turnului vestic: o încăpere dreptunghiulară, îngustă şi întunecată, în care se observă profilele bine marcate ale impostelor unui stâlp central şi a doi pilaştri în extremităţi, între care se ridică două arcade semicirculare. Întregul spaţiu cuprins între aceste arcuri şi stâlpi a fost astupat cu piatră îngrijit pusă şi legată cu mortar. Pe peretele opus, în dreptul fiecărei arcade, se citeşte cu greu urma câte unei ferestre delimitate de un arc ce tinde spre semicerc – şi ele astupate, dar mult mai puţin îngrijit, cu piatră. Urme de tencuială cu zugrăveală albicioasă, asemănătoare cu cea dintre arcadele peretelui nordic, se observă încă în glafuri. Nu se remarcă nici o urmă de pornire a unor bolţi, zidurile actuale purtând şi acum bârnele unei şarpante.

Ritmul arcadelor de la nivelul inferior era reluat în cel superior de un şir de ferestre într-un arc în plin cintru, aflate astăzi, astupate, în podul de deasupra actualelor nave laterale. Această navă pare să fi purtat un acoperiş destul de înclinat – delimitat spre est şi vest de către un timpan triunghiular, tavanul sau şarpanta aparentă aflându-se la o înălţime calculabilă în funcţie de nivelul superior al ferestrelor abia amintite.

Partea de est a bisericii prezenta probabil un aspect corespunzător celui rezultat din descrierea, în parte reconstituită, a unei bazilici trinavate romanice. O adâncitură terminată cu un arc semicircular – situată la 1,5 m de la nivelul actualei tribune – în extremitatea vestică a navei de nord, ne face să bănuim aici existenţa unei absidiole, a cărei săgeată nu pare să fi depăşit grosimea zidului estic. Deasupra acesteia, un decroş orizontal în zidărie indică fostul nivel de acoperire al colateralei de nord.

Se crede că cele două turnuri au fost ridicate în secolul XV, iar transformarea în biserică-hală s-a efectuat la începutul secolului XVI. La construirea clopotniţei s-au dublat porţiunile navei centrale spre interior, deasupra cărora s-a ridicat turnul, iar peretele estic, gros de 2 m, a separat parterul turnului de navă pe toată laţimea sa. La baza peretelui de sud şi de nord a turnului se observă, în exterior, cele două arcade de vest ale navei, ce au fost incluse în construcţia turnului, cu stâlpul dintre ele ce mai poartă vechea cornişă. Arcadele au fost zidite cu piatră, dar porţiunile peretelui ce aparţineau interiorului bisericii mai conservă tencuiala. În nord, a fost dărâmată partea vestică a colateralei, pe când în sud, unde s-au conservat de asemenea arcadele, porţiunea apuseană a colateralei a fost separată de interiorul bisericii printr-un perete transversal, arcadele aparente de la baza turnului făcând dovada peremptorie pentru construirea sa ulterioară în nava centrală. Cele două caturi inferioare sunt boltite în leagăn, fără ferestre, dovadă că turnul a fost construit în scopuri defensive. Intrarea din nava centrală în parterul turnului are un toc de lemn, lintelul formând un arc în consolă, purtând data 1586 – probă că totul a fost încastrat după transformarea gotică a edificiului. Al doilea cat boltit în leagăn, accesibil din nava centrală printr-o deschidere în peretele răsăritean, are în peretele sudic o intrare ce urcă prin grosimea peretelui în catul al treilea, acesta prevăzut cu nişe şi metereze pentru arcaşi. Nivelul al patrulea are în peretele de est o intrare în podul bisericii, în pereţii neangajaţi deschizându-se mari nişe încheiate semicircular, cuprinzând câte trei metereze – una îndreptată înainte, două laterale, oblice. Nişele mari, arcuite semicircular, permit ipoteza că aici s-ar fi aflat odinioară clopotele. Catul al cincelea are patru metereze, cel răsăritean fiind azi mascat de acoperişul mult înălţat al navei. În catul al cincelea se deschid spre vest trei metereze, laturile de nord şi sud fiind ocupate de cadranul orologiului. Catul al şaselea susţine coridorul de apărare scos în consolă pe bârne de lemn, cu balustradă din paiantă, purtând un coif piramidal ascuţit, învelit cu olane.

Dacă înălţarea turnului vestic poate fi pusă în relaţie cu necesitatea dotării bisericilor cu clopotniţe şi chiar cu un factor de modă dictat de considerente sociale mai mult sau mai puţin precise, ridicarea celui de-al doilea turn, peste corul romanic, îşi are explicaţia în apariţia necesităţii de fortificare a lăcaşurilor de cult în condiţiile creşterii pericolului turcesc spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi mai cu seamă în secolul al XV-lea .

Faţadele turnurilor prezintă trei retrageri, care nu corespund exact cu nivelul caturilor. Azi clopotele sunt adăpostite în catul coridorului de apărare. Pe când turnul de vest măsoară 23 de metri până la cornişa principală de sub coridorul de apărare, turnul ridicat deasupra corului, pentru apărarea jumătăţii de est a bisericii, atinge doar 18 m înălţime, având un cat mai puţin decât clopotniţa. Pereţii turnului de est fiind nearticulaţi în sens vertical, par mai greoi decât ai clopotniţei. Pentru construirea lui s-a sacrificat absida corului, acesta închizându-se în est printr-un perete drept, deasupra căruia se înalţă turnul. Bolta în cruce fără nervuri a corului s-a coborât la construirea turnului, totuşi s-a păstrat un fragment din ea ca şi din consola ce îl susţine. Turnul răsăritean are numai două caturi prevăzute cu metereze, deasupra cărora coridorul de apărare e scos în consolă, având acelaşi parapet de paiantă şi acoperiş cu olane în piramidă, ca la turnul din vest. Coama acoperişului înălţat al bisericii se urcă până sub coridorul de apărare. Turnul comunică cu podul bisericii prin catul inferior, comunicând astfel şi cu turnul din vest.

Transformarea bazilicii în biserică-hală corespunde celor două turnuri înalte, între care bazilica părea acum scundă şi disproporţionată, cu acoperişul vechi mult prea jos. Aşadar, s-a impus înălţarea bisericii. Tavanul plat al navei a fost înlocuit printr-o boltă în leagăn cu penetraţii, de 10 m înălţime până în creştet, acoperită de o plasă de nervuri din teracotă dispusă în formă stelată. Pereţii exteriori ai colateralelor au fost înălţaţi, prevăzuţi cu ferestre simple în arc frânt, iar colateralele – acoperiţi cu bolţi în leagăn de înălţimea celei centrale – cu penetraţii, largi, şi cu nervuri de teracotă dispuse diferit în fiecare din ele. Arcadele romanice semicirculare dintre nave au fost înălţate până la 7,6 m, transformate în arc frânt. Colateralele aveau mici ferestre romanice în parter, care au fost mărite, fiind încheiate acum în arcuri plate. Sacristia a fost adosată în secolul XVI peretelui nordic al corului, primind în secolul XVIII o boltă barocă, formată din două segmente de calote sprijinite pe arce doblou. În navă, între perechea estică a pilelor se află o fântână. Interesante sunt socotelile bisericii păstrate în arhivă, din care aflăm, de pildă că, în anul 1744 s-au cheltuit 16 guldeni pentru învelitoarea din şiţă a bisericii. Fereastra ovală, deschisă în peretele estic al corului, este un adaos din secolul XIX. În faţa intrării estice a colateralei sudice s-a construit un mic portic cu un acoperiş într-o singură pantă, dar intrarea propriu-zisă e mult mai veche, cum o dovedeşte uşa ornamentală şi întărită cu feronerii, având incizată data şi literele: G. H. R. J. 6. H. I B S 15 9.

Dacă data incompletă arată anul 1509 sau 1590, nu se poate preciza, dar indiscutabil este vorba de secolul XVI. Corul – al cărui perete nordic a fost încastrat un tabernacol cu un fronton gotic, cu un trilob traforat – a fost de trei ori pictat în timpul prereformatoric. Din această cauză, degajarea întreprinsă în 1911 n-a putut recupera nici o scenă completă. Într-un fragment apar câteva aoreole de sfinţi aşezaţi în nişele unei arhitecturi aparente. În contrafortul sud-estic al bisericii este încastrat un mic relief (60X43 cm) înfăţişând o viţă cu struguri ce provine de la vechea bazilică.

Incinta dreptunghiulară, simplă, datează de la începutul secolului XVI şi a înlocuit, probabil, o incintă mai veche, ovală. Turnurile de secţiune pătrată şi rectangulară, clădite pe colţurile retezate ale dreptunghiului defensiv, au câte două caturi, cu intrări din curte, al treilea cat aflându-se sub panta acoperişului în pupitru. Laturile libere ale turnurilor devansate sunt dotate cu metereze dreptunghiulare verticale, în al treilea cat muşiculiurile fiind scoase în consolă, două pe faţada lată, câte unul pe laturile înguste, aşa încât cetatea era apărată pe toate laturile sale. Metereze se deschid şi în zidul de incintă, în părţile ce s-au conservat pe laturile de est şi vest, incinta fiind înconjurată iniţial de un coridor de apărare. Lângă turnul din nord-est, un turnuleţ pătrat cu două nivele şi acoperiş în piramidă este plasat în curtea cetăţii ca să apere intrarea pietonilor. Turnul nord-estic poartă şi el un acoperiş în piramida ce datează, probabil, din 1787 -anul unei restaurări, înscris sub streaşina turnului. În parterul acestuia s-a aflat intrarea principală a cetăţii, ce poate fi identificată prin arcada mare, azi zidită.

Din motive rămase necunoscute (poate unele distrugeri provocate de invazii), în această fază pare a fi fost înălţată cu cca 1 m şi nava centrală, zidurile noi, fiind realizate în cea mai mare parte din piatră, cărămida utilizându-se doar la glafurile noilor ferestre şi la cornişă. Ferestrele vechi au fost astupate cu zidărie de cărămidă, odată cu crearea celor noi, vizibile numai din podul greu accesibil de deasupra colateralelor. Acestea din urmă, mai mici decât cele iniţiale, au deschiderea tot cu arc semicircular, o vagă intenţie de utilizare a arcului frânt citindu-se în profilarea – spre exterior – a golului, realizat din două cărămiză puse în unghi. Dispoziţia noilor ferestre nu o mai repetă pe cea iniţială decât pe latura de sud, pe nord mulţumindu-se cu două ferestre în loc de trei.

În nava laterală de sud, se crează acum – prin ridicarea unui zid transversal – două compartimente: spre est – destinat în continuare culturlui, spre vest – servind poate necesităţilor de apărare.

O soluţie des practicată la fortificarea bisericilor din satele săseşti este degajarea parţială sau totală a bazei turnurilor, prin suprimarea unor travei din navele laterale. La Dealu Frumos, pe latura de nord s-a renunţat la două travei corespunzând arcadelor înglobate anterior în structura turnului.

Împărtăşind soarta comună aproape tuturor bisericilor romanice din sudul Transilvaniei, bazilica de la Dealu Frumos suferă la începutul secolului al XVI-lea o serie de transformări gotice, încheiate probabil în 1522, an înscris în nişa geminată de deasupra intrării din colţul de nord-est al cetăţii. Cele mai importante modificări afectează corpul bazilical. Moda bisericilor hală impunea înălţarea zidurilor de nord şi sud ale fostelor bazilici, crearea unui spaţiu interior unitar prin accentuarea pe verticală a golurilor dintre stâlpi – şi ei înălţaţi – uniţi acum prin arce frânte, ridicarea de bolţi gotice cu nervuri realizate din cărămidă descriind reţele complicate.

Studierea acestei biserici a prilejuit momente de dispută între diferiţi cercetători cu privire la datarea şi componenţa sa.

Walter Horwath, în cunoscuta sa lucrare despre bisericile fortificate, începe prin a-l combate pe Ph. Phleps care pretindea că prima parte a construcţiei este reprezentată de turnul de vest căruia, după 1242, i se adaugă biserica, ca şi pe G. Halavàts care afirma, în 1915, că biserica ar fi fost iniţial o bazilică trinavată lipsită de turn, căreia, în secolul al XIV-lea, i-a fost adosat turnul de vest, iar corul a fost supraînălţat primind forma unui al doilea turn. Horwath descoperă arcadele astupate pe laturile de nord şi sud ale turnului vestic şi conchide cu dreptate că turnul nu a fost adosat, ci “plasat în interiorul navei centrale”. Conform cunoscutelor sale păreri despre existenţa mult mai veche a saşilor în această regiune, el plasează întemeierea comunei la sfârşitul secolului al XI-lea, observând că “populaţia trebuie să fi fost numeroasă dacă a putut să-şi construiască o asemenea biserică mare”. El presupune că biserica fusese distrusă în urma atacurilor turceşti din secolul al XV-lea, când “populaţia nu îşi reconstruieşte doar biserica, ci o transformă într-o cetate mai mare şi mai puternică”. Acestor transformări el le atribuie construirea celor două turnuri, modificările gotice al bisericii părând a data din 1522.

G. Oprescu datează bazilica romanică după invazia tătară. El remarca, că “biserica mai are un turn, deasupra corului, ceva mai mic, dar încă impozant, care a aparţinut chiar bisericii romanice, dar care a primit la refacerea zidurilor o îmbrăcăminte puternică…pănă sus la drumul de strajă”. Turnul vestic – a cărei construcţie ulterioară bazilicii propriu-zise nu-i scapă – este atribuit unei refaceri “către 1520” pricinuită de pustiirile turceşti, acesta înglobând “în zidul lui vechea intrare romanică şi o bună parte din nava centrală”.

Mai contradictorii sunt opiniile prof. Virgil Vătăşianu. Într-un prim capitol tratând despre arhitectura romanică a bisericilor din sudul Transilvaniei el remarcă “din vechea bazilică romanuică (din D. F.), au supravieţuit dispoziţia navelor laterale cu stâlpii dreptunghiulari şi pereţii corului. Arcadele dintre stâlpi sunt opera refacerilor, la fel ca şi turnul de peste cor şi clopotniţa zidită în capătul de vest al navei centrale. Dar e important de notat că zidurile laterale ale acestei clopotniţe înglobează câte două arcade ale vechii bazilici şi aici se pot recunoaşte încă arhivoltele semicirculare romanice. Deocamdată însă lipseşte orice reper pentru o datare mai amănunţită.”. Într-un capitol următor prof. Vătăşianu atribuie clar aceste transformări unei perioade ce se încheie cu anul 1522. Din punct de vedere al sistemului defensiv, biserica ar face parte din categoria “simplă, a bisericilor-reduit, prevăzută cu fortificaţii numai deasupra corului” şi este inclusă în grupul format din monumentele de la Netuş (jud. Sibiu), Homorad (jud. Braşov), Merghindeal, Bruiu, Veseud (jud. Sibiu). Cu toate acestea se afirmă că “în partea apuseană a navei, a fost construită, tot acum (în jur de 1520), o clopotniţă masivă, prevăzută şi ea cu o galerie”…şi că navele laterale din dreptul clopotniţei au fost desfiinţate, acestui turn nu i se conferă nici un rol în fortificare. Nu se remarcă totuşi că structural o biserică de acest tip din zonă nu funcţiona fără clopotniţă – exemplele lipsite de clopotniţă proprie bisericii sunt târzii , bisericile din acest grup fiind construite probabil cu incinta fortificată din ale cărei turnuri unul îşi asuma şi rolul de clopotniţă (Biertan, jud. Sibiu), Cloaşterf, Saschiz (jud. Mureş), Brădeni, Boz (jud. Sibiu). Prof. Vătăşianu admite, de asemenea, că şi pentru învecinatul Merghindeal, posibilitatea existenţei unei abside semicirculare, înlăturată la fortificare.

Chiar dacă galeria – întru totul asemănătoare cu cea de la turnul de peste cor – pare avea ca destinaţie prevalentă adăpostirea clopotelor, faptul că este prevăzut cu spaţii libere între parapetul ei şi zidul turnului, speciale pentru aruncarea de bolovani sau lemne, degajarea pe două laturi a bazei turnului şi amenajările defensive din zidurile acestora (nişe cu guri de tragere) îndreptăţesc ideea includerii lui în sistemul de apărare, deşi iniţial, aşa cum s-a arătat mai sus, fusese o simplă clopotniţă.

Cu rezerva cuvenită datorită lipsei documentelor – scrise sau arheologice – şi prin analogii cu late monumente de pe valea Hârtibaciului – planimetric şi structural asemănătoare (Vurpăr, Roşia) datate în jur de 1220-1230, prima fază de existenţă a bazilicii din Dealul Frumos s-ar situa înainte de invazia tătară.

În linii mari ea ar putea fi plasată cândva în secolul al XV-lea. Totuşi după părerea arhitectului Hermann Fabini, prezenţa paramentului pictat cu imitaţie de piatră făţuită restrânge intervalul, plasând posibila fortificare spre mijlocul secolului, când acest tip de apareiaj începe să fie mai frecvant folosit atât la edificiile de cult cât şi la cele civile. Opinia ar putea fi susţinută şi de faptul că în podul actual – şi în general în toate zonele unde s-au păstrat – acest parament nu vădeşte urmele unei îndelungate expuneri la interperii şi nici rezugrăviri în timp, deci intervalul dintre realizarea lui şi plasarea sub un acoperiş (ale cărui urme se citesc perfect pe zidul vestic al turnului de est) nu a fost prea mare. Gurile de tragere sub formă de cheie întoarsă ar pleda pentru aceeaşi perioadă.