Biserica fortificată din Buzd, este, fără îndoială, una dintre bisericile reprezentative ale saşilor din Transilvania, în ciuda faptului că este una de mici dimensiuni, aparţinând unei comunităţi, la fel, redusă numeric. Are ceva special, un farmec care atrage vizitatorul. Am vizitat această biserică în mijlocul iernii şi ne-a lăsat o plăcută şi puternică impresie.
Comună liberă în Scaunul Mediaşului, aparţinând capitlului de Mediaş, aşezarea din Buzd este menţionată pentru prima dată într-un document din 1359. Denumirea localităţii, întemeiată în pragul secolului al XIV-lea, vine din prenumele vechi german BOZO. În 1516, Buzd poseda 30 de gospodării, 2 păstori, un morar şi un dascăl. În 1532 satul ajunsese la 61 de gospodării, dar în timpul construirii bisericii populaţia era puţin numeroasă cum rezultă şi din dimensiunile bisericii sală gotice, clădită pe panta vestică a unui deal, la poalele căruia s-a dezvoltat aşezarea. Corul, închis spre est pe cinci laturi ale unui octogon, cu sacristia alipită laturii nordice, s-a construit în secolul XIV, iar sala i s-a alăturat la începutul secolului XV. Pentru construcţia în două etape a bisericii-sală pledează, în afara diferenţelor stilistice, urcarea în pantă a podelei spre cor terminată încă cu câteva trepte. La o construire simultană a celor două părţi ale clădirii, biserica nu s-ar fi ridicat în pantă, terenul s-ar fi nivelat pentru a crea o platformă orizontală. Bolta corului se compune dintr-o travee dreptunghiulară pe ogive, continuându-se spre est într-o boltă cu penetraţii. Nervurile de gresie prezintă un profil cu două cavete laterale, discuri neornamentate formează cheile de boltă, care poate au fost pictate. Din cele patru ferestre în arc frânt ale corului, doar cea din nord-est, foarte îngustă, şi-a păstrat mulurile; la celelalte bipartite, au fost rupte. În peretele nordic al corului se găseşte nişa tabernacolului cu un ancadrament în arc frânt împodobit cu un trilob traforat în lunetă. Intrarea în sacristie poartă un ancadrament de piatră încheiat cu arc în consolă. Încăperea este îngustă şi boltită în leagăn. În partea estică, corul este pardosit cu lespezi de piatră printre care se identifică vechea mensa – placa vechiului altar, cu sepulcrum – scobitura dreptunghiulară mică pentru păstrarea ostiilor. Arcul triumfal lat şi puternic, în arc frânt, în retrageri treptate, serveşte ca sprijin şi reduitului de deasupra corului. Sala lată apare scundă, fiindcă înălţimea sa a fost redusă la reconstrucţia din 1856, după data înscrisă în nişa frontonului de vest, care atunci a primit forma frontoanelor caselor ţărăneşti cu vârful teşit.
Sala poartă azi un tavan plat pe stucatură. În 1846 s-au construit şi tribunele de-a lungul pereţilor sălii, iar cele patru ferestre au fost mărite şi încheiate semicircular. În latura nordică şi sudică intrările laterale se găsesc pe linia aceluiaşi ax, iar în faţada apuseană se deschide portalul principal într-un rezalit, care pledează, ca şi formele gotice tardive, pentru adăugarea sa ulterioară. Ambrazura este profilată cu trei baghete de secţiune în formă de pară între cavete, baghetele urcând de pe bazele cilindrice cu caneluri despărţite între ele, cum le întâlnim şi la portalurile bisericii din Băgaciu. La naşterea arcului, membrele ambrazurii sunt unite printr-o cornişă ce serveşte ca punct de sprijin ramurilor înfrunzite de stejar, împletite într-o ghirlandă ce pare suspendată, fixată doar de punctele proeminente ale baghetelor şi formând o friză de capiteluri.
La sfârşitul secolului XV biserica a fost fortificată, înălţându-se deasupra corului de piatră – partea cea mai înaltă – trei nivele de cărămidă, formând reduitul atât de caracteristic pentru multe biserici din regiunea Târnavelor. Biserica, aşezată în pantă a reclamat acest înalt reduit de pe care se vedea peste vârful dealului şi putea fi întâmpinat agresorul la coborârea sa de pe deal. Peretele din cărămidă al reduitului, relativ subţire, se sprijină pe contraforturi zvelte, drepte, fără trepte, care se unesc la baza nivelului al treilea în arcuri semicirculare ce susţin pereţii catului superior, devansat cu 25 cm faţă de zidul reduitului, în intervalele acestea deschizându-se gurile de turnare. Acestea pot fi văzute numai pe jos, de la baza corului, din depărtare ele apărând ca un ornament al construcţiei. În nivelele separate prin platforme de bârne se intră prin turnuleţul aşezat în colţul sud-vestic dintre cor şi sală. De la bază până la jumătatea înălţimii turnul ei este de secţiune cilindrică, cealaltă jumătate fiind de secţiune pentagonală. Scara spiralată din curtea cetăţii este zidită din cărămidă. Peretele de sud al reduitului nu prezintă metereze, în vreme ce pereţii de est şi de nord au, în fiecare cat, câte un meterez îngust şi înalt, cărora le corespund, în interior, câte o nişă evazată încheiată semicircular, în acest fel fiind apărate laturile expuse. Pe coroana zidului celui de-al doilea nivel se sprijină bârnele puternice de stajar ce susţin şarpanta acoperişului, a cărui formă bine proporţionată şi elegantă conferă bisericii un aspect atrăgător. Pe peretele estic al reduitului se află urmele unei lungi inscripţii, din păcate azi ilizibilă.
Cetatea, datând din prima jumătate a secolului XV, se compune dintr-un zid de apărare de traseu poligonal neregulat, adaptat terenului, ce cuprinde o curte interioară. Ici-acolo se mai pot identifica metereze şi guri de turnare cărora trebuie să le fi corespuns un coridor de apărare de la care nu s-a păstrat nicio urmă. Două turnuri apărau punctele vulnerabile ale cetăţii. În nord, un drum carosabil urcă panta spre turnul de poartă, azi o ruină, a cărui înălţime iniţială nu se poate deduce, dar presupunem să fi avut trei nivele. Se mai văd urmele bolţii în leagăn ce acoperea intrarea de sub turn, contraforturile de flancare ale porţii ce mai păstrează şanţurile de glisare ale hersei. În colţul nord-vestic se înălţa un turn cu trei nivele, coridor de apărare cu balustradă de lemn, aşa cum a fost desenat de Schlichting în 1850. Turnul s-a prăbuşit la cutremurul din 1890, în locul lui clădindu-se o casă pentru paznic. În catul coridorului de apărare de găseau două clopote din perioada prereformei, cel mare purtând inscripţia mult răspândită în Transilvania: „o rex gloriae veni cum pace”, iar cel mic invocarea patetică: „O Maria tuere plebem buzdanam” (O Maria, ocroteşte poporul din Buzd). O scară acoperită urcă panta de vest, la poalele ei aflându-se şi casa parohială înconjurată de un zid scund. (Juliana Fabritius Dancu – Cetăţi ţărăneşti săseşti din Transilvania, 1983).
Biserica din Buzd, consacrată Fecioarei e mică, ca şi satul care a construit-o. Împrejurimile geografice sunt mai ales cele care i-au determinat forma, i-au impus-o oarecum, formă care a făcut din ea, din corul ei în special, una din curiozităţile arhitecturii Ardealului, demnă de a concura cu cele mai frumoase produse din acest domeniu în provincia de dincolo de Carpaţi.
Zidit din Cărămidă de un roşu închis, de pe care a căzut toată tencuiala, culoarea această caldă, însă severă, este exact cea mai nimerită ca să deştepte în noi un sentiment de nostalgie, ca să evoce un trecut istoric al unei populaţii încercate de fel de fel de primejdii, însă gata să le facă faţă cu încredere şi bravură.
Zidul incintei, care închidea o suprafaţă mică în jurul bisericii, este azi aproape distrus. Spre nord-est sunt încă urmele unei turn peste o boltă prin care se comunica cu exteriorul. (George Oprescu – Biserici cetăţi ale saşilor din Ardeal, 1956).
Pentru mai multe fotografii aveţi la dispoziţie şi contul nostru de facebook:
http://www.facebook.com/media/set/?set=a.175590212492831.71106.100001255612938&type=3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu