Cristian (g. Großau) - jud. Sibiu

Ştefan Păucean
în "Buletinul Cercului de Medievistică "Radu Popa". nr. IV, Sibiu, 2005.

Comuna Cristian este situată la o distanţă puţin mai mică de 10 km, vest de Sibiu, într-o mică depresiune străbătută de râul Cibin, în a cărui luncă roditoare s-a aşezat în urmă cu aproximativ opt secole un grup de colonişti germani, la "invitaţia" regalităţii arpadiene. Se cunoaşte bine faptul că, începând cu domnia regelui Geza al-II-lea (1141-1162), Coroana Ungară face eforturi importante pentru a-şi extinde şi consolida stăpânirea în Transilvania, pentru a organiza şi exploata mai bine acest teritoriu şi nu în ultimul rând pentru o siguranţă suplimentară în sudul Transilvaniei. Acest deziderat major s-a putut realiza în mare parte şi prin colonizarea de grupuri de populaţie germană cu preponderenţă din zona Rinului, a Flandrei, a Saxoniei, care pentru a-şi părăsi locurile natale şi a pleca departe în est, în zone necunoscute, au primit din partea regilor maghiari numeroase privilegii şi facilităţi, astfel că în timpul domniei lui Geza al-II-lea, în sudul Transilvaniei deja se i aşează primele grupuri de colonişti germani.

Treptat numărul lor şi al aşezărilor întemeiate de ei creşte, printre acestea numărându-se şi Cristianul unde un grup de cutezători colonişti conduşi de un lider - cel puţin la fel de întreprinzător - s-au aşezat, au la început să lucreze pământul şi treptat să construiască o aşezare după necesităţile - şi mai ales - după posibilităţile pe care le aveau la acel moment. Totuşi, aşezarea va cunoaşte o evoluţie ascendentă, graţie tenacităţii şi demnităţii acestor oameni uniţi care au reuşit aici ca şi în alte locuri să implementeze elemente de cultură, economie şi coerenţă într-o administraţie tipic occidentale.

Astfel, la 1223, Cristianul cunoaşte prima atestare documentară sub numele de "Insula Christiana"; referitor la acest lucru, Coriolan Suciu realizează un bilanţ al denumirilor acestei localităţi, de-a lungul existenţei sale, în ordine cronologică astfel: în 1223 apare sub numele de "Insula Christiana", în 1323 "Insula Christiani", 1329 "Insula Cristiani", 1332-1355 "sacerdotes de Maiori Insula et de minori", 1343 "Insula Cristiana", 1359 "Insula Magna", 1383 "InsulaMaior", 1395 "Kereztenyzygeth", 1431 "Keresthyenfalua", 1468 "Grosau", "Grosaw", 1478-1480 "Hawin", "Hawnen", 1503 "Awen", 1569 "Keresztenysziget", 1733 "Keresztian", 1750 "Krisztian", 1850 "Kereszteny Sziget", "Krisztyan", 1854 "Keresztenysziget", "Grossau ", "Cristian" .

Şi în lucrarea lui Ioan Moga se regăsesc aceste informaţii; acesta face o exegeză a surselor documentare disponibile şi ajunge la concluzia că este posibil ca prima denumire de la 1223 să fie un fals şi atunci prima denumire veridică a aşezării ar fi cea de "Insula Christiani amintită documentar întâia oară la 1323 într-un document redactat de corniţele Nicolae de Tălmaci, proprietarul unei însemnate averi în comuna Cristian şi prin urmare numele satului nu poate fi redat greşit în acest document. Dar acest nume nu poate fi nici o creaţiune arbitrară a lui Nicolae de Tălmaci, înainte de toate fiindcă documentul amintite o foaie de zestre, care nu suferă indicaţiuni neexacte în ce priveşte locul unde se află averea şi persoanele de care se face amintire în acest act. Aceasta turnire e apoi confirmată şi de documentul din 1329 dat de regele Carol Robert în prezenţa delegatului trimis de Universitatea Săsească şi de comitele Sibiului, delegat care ştia că satul se cheamă Insula Christiani şi nu Insula Christiana. Denumirea ulterioară de "Insula Christiana" a localităţii se pare că a fost folosită regulat de cancelaria papală. Expresia din anii 1332-1355 "sacerdotes de Maiori Insula et de imnori, coroborată cu denumirile din 1359 si 1383, "Insula Magna" respectiv "Insula Maior" relevă faptul că denumirea localităţii din acea vreme era de "Insula Mare" şi că preotul catolic de aici se îngrijea şi de o comunitate din "Insula Mică", neidentificată azi (posibil distrusă în timpul incursiunilor turceşti sau unită ulterior cu Insula Mare).

Denumirile ulterioare s-au diversificat şi ca urmare a creşterii numărului de acte şi documente emise, în 1468 fiind amintită documentar sub numele de "Grosau" iar in 1854 "Grossau" care înseamnă "lunca mare". Referitor la originea şi evoluţia acestui nume, Thomas Năgler opinează: un anumit număr de denumiri germane de localităţi au fost aduse din patria de origine, altele au fost preluate de la autohtonii români sau de la maghiari. Un număr important de denumiri săseşti s-a format abia în Transilvania ca de pildă acelea care desemnează înfăţişarea locului (de exemplu Cristian - Grossau - lunca mare), de la un teren de defrişare, sau provin dintr-un nume de persoană (de exemplu Turnişor - Neppendorf) sau de la hramul bisericii locale (de exemplu Cisnădioara - Michelsberg).

Datarea localităţii nu se poate cunoaşte cu exactitate; în acest sens loan Moga nota: data când s-a putut întemeia satul Cristian nu poate fi mai veche decât 1280-1310 . Oricum, astăzi e cert că vechimea aşezării coboară mult sub datarea lui Ioan Moga, pentru că în timpul marii invazii mongole din 1241-1242, aşezarea de aici - în stadiul de dezvoltare în care se afla - a fost prădată alături de Sibiu, deci aşezarea ar fi putut fi întemeiată la începutul secolului XIII sau chiar la sfârşitul celui anterior.

Biserica se încadrează în tipologia bisericilor săseşti fortificate, protejate fiind prin zid de apărare cu turnuri, la Cristian evidenţindu-se zidul dublu de apărare (elemente ale zidului dublu se mai păstrează doar în zona de sud-vest a fortificaţiei).

Cea mai veche parte din actuala biserică evanghelică, e reprezentată de turnul-clopotniţă, din partea de vest a monumentului, turn ale cărui trei caturi inferioare sunt cele mai vechi elemente, datând din secolul XIII şi înscriindu-se arhitectural în stilul romanic. Vechea bazilică romanică de secol XIII din Cristian, purta hramul "Sf. Servatius" şi a reprezentat baza ulterioarei construcţii în stil gotic matur.

La al 2-lea etaj al turnului este amplasată o tribună boltită, deschisă înspre nava centrală, tribună spaţioasă şi înaltă graţie imensităţii turnului şi grosimii zidurilor sale, astfel în acest loc a fost amplasată şi orga. Pe faţada nordică a turnului, se observă că în locul unde a fost dărâmată colaterala, apare privirii zidăria trainică din piatră de râu, precum şi o arcadă (zidită acum) ce a fost realizată în plin cintru, cu bordura de piatră, cu rolul de a fi folosită ca acces, odinioară în tribuna turnului. A 2-a intrare în turn a fost amplasată între etajele I şi II, pe partea sudică şi duce printr-o îngustă scară de acces cu trepte de piatră, încorporată în grosimea zidului, spre catul al IV-lea al turnului. Caturile III si IV ale turnului, în vechime, erau separate de o platformă puternică din grinzi şi scânduri groase, acum ele fiind substituite de un pod mult mai subţire şi care nu ar putea face faţă la greutatea proprie şi a armamentului mai multor luptători de acum câteva veacuri.

Pentru a ajunge în catul V, vizitatorul trebuie să urce din nou printr-o galerie de acces încastrată în zidul gros de piatră, pe partea sudică, de asemenea la acest nivel, pe latura estică a turnului, înspre navă, se deschide şi intrarea în podul bisericii propriu-zise.

În a 2-a jumătate a secolului al XIV-lea se va începe construcţia corului, dar spre sfârşitul secolului lucrările vor fi sistate, prioritate având ridicarea centurii de fortificare necesară apărării, cu rol mult mai util şi imediat în acea perioadă. Prelungindu-se durata şantierului pentru fortificaţii, se va ajunge ca abia în secolul al XV-lea să fie finalizată bolta corului. Principala etapă de lucrări - şi cea mai costisitoare - de transformare a bazilicii romanice în biserică gotică cu trei nave, s-a desfăşurat în a 2-a jumătate a secolului al XV-lea. Conducătorul lucrărilor din această perioadă a fost meşterul pietrar Andreas Lapicida, sub a cărui coordonare se vor înălţa zidurile exterioare ale navelor laterale; pereţii navei romanice au fost substituiţi de coloane cu baze octogonale, coloanele fiind decorate cu câte opt baghete între care se i regăseau cávete. Motivul decorativ se continuă în prelungirea coloanelor până la nervurile bolţii gotice, care prin intersectarea lor formează motive romboidale elegante şi suple, în formă de plasă. Bolta navei e mai înaltă decât bolta corului cu 4 m, diferenţa de nivel fiind datorată demolării catului de apărare existent anterior deasupra corului. Acest şantier de mare anvergură ce a "schimbat la faţă" monumentul ecleziastic din Cristian, a putut fi şi datat cu aproximaţie chiar datorită meşterului Andreas, care la încheierea lucrării, pentru a bolti ferestrele gotice şi a le decora, a mai pretins suma de 100 de guldeni, peste cea stabilită în contract. Suma totală pe care comunitatea trebuia să o plătească meşterului, era stabilită contractual la 400 de guldeni, iar suma cerută în plus de acesta a declanşat un proces între comunitate şi meşter. În acest proces a intervenit cu o scrisoare datată la 6 septembrie 1498, plebanul Johannes de Moşna, care scria că şi la el, la modificarea bisericii a intervenit aceeaşi problemă, după încheierea contractului cu Andreas Lapicida în 1472, martor fiind şi Thomas Altemberger, primarul Sibiului de atunci. Automat, dacă şantierul şi contractul final la Moşna a fost încheiat în 1472, reiese clar că mai înainte de acest an, Andreas Lapicida nu a încheiat nici un contract cu reprezentanţii din Cristian. Prin corelare cu anul 1486 - anul morţii plebanului Petrus din Cristian, reprezentantul şi semnatarul contractului cu meşterul, din partea comunităţii, se ajunge la concluzia că semnarea contractului a avut loc între 1472-1486, iar desfăşurarea şantierului urmând a dura până în 1498, când a apărut problema revendicării băneşti a meşterului Lapicida. În interiorul corpului bisericii, prin amplasarea celor şase coloane (câte trei pe o parte) ca separaţie între nava centrală şi cele laterale, secundare şi pentru a susţine bolţile ogivate, se ajunge la crearea unui spaţiu util foarte mare, suprafaţa navei centrale putând fi împărţită în patra travee dreptunghiulare (perpendiculare pe axul longitudinal al navei), iar navele laterale, fiecare creând spaţiul pentru tot patru travee, dar pătrate. Pe lângă tribuna centrală din partea vestică (dinspre turn) biserica mai este înzestrată cu încă două tribune (cele ale navelor laterale) lungi, paralele cu nava centrală, spaţioase şi foarte bine luminate de ferestrele cu arcul frânt. După Reformă, capela colateralei nordice se va transforma în sacristie, prin separarea colateralei de corul principal printr-un perete despărţitor. Actualul altar, din 1719, este tributar barocului, la fel şi reprezentările artistice ale scenei Răstignirii, altarul fiind flancat de Sfinţii Petru şi Pavel. Cristelniţa de piatră cu capac de lemn, aparţine tot secolului al XVIII-lea. Orga, amplasată în biserică, în tribuna vestică, în anul 1776, are un decor bogat, rococo şi poartă inscripţia : "Johann Weiss, Cibiniensis, 1776, Die 10 Augusti". Privită în ansamblu, biserica impresionează prin monumentalitatea ei, prin starea bună de conservare, toate acestea şi graţie lucrărilor de reparaţie şi întreţinere întreprinse de Johannes Hahn (1775, 1782), Melchior Achxs (1808, 1809, 1823), Wilheim Matz (1833), W.Horbiger (1875, 1882, 1895), K.Einschenk (1910), Wegenstein (1922) şi Mesnyi Janos (1969).

Cristianul nu a fost ferit de invaziile devastatoare ale vremii, fiind prădat şi ars în mai multe rânduri, pentru că era o aşezare amplasată la câmp deschis, neputând astfel opune o rezistenţă serioasă în calea cotropitorilor nemiloşi. Tocmai pentru a se contracara vulnerabilitatea comunităţii prinsă pe teren deschis, s-a luat hotărârea ridicării de ziduri în jurul bisericilor, ce deveneau astfel nuclee de putere unde oamenii îşi depozitau avuţia, se retrăgeau cu familiile şi asigurau apărarea fortificaţiei. Acest curent de fortificare a centrelor bisericeşti, dar şi urbane, a apărut şi s-a manifestat pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, o amploare deosebită luând în secolul următor; şi Cristianul se va ralia la această metodă de apărare.

Fortificarea bisericii de aici va fi una redutabilă, realizându-se două centuri de apărare, foarte apropiate una de alta şi unite în partea superioară de o structură de grinzi pe care s-a realizat un drum de strajă şi o platformă de luptă deosebit de utile.Construcţia primului zid de incintă (cel mai vechi) a fost începută la sfârşitul secolului al XIV-lea, în detrimentul terminării lucrărilor de transformare a bisericii.

De acest prim zid de apărare se leagă şi turnul octogonal, dinspre colţul de sud-est al fortificaţiei, turn masiv, cu ziduri groase, numit de localnici şi "turnul slăninii" sau "turnul cămerii" pentru faptul că a fost folosit şi ca depozit de alimente. Iniţial, el nu avea acest acoperiş răsucit uşor, la nivelul actual al consolelor cu gurile de păcură, fiind podeaua, platforma de luptă a catului superior. Azi, acest etaj superior nu mai există, el fiind demolat, iar acoperişul actual a fost aşezat la nivelul consolelor. În perioada lucrărilor de transformare a bisericii, catul mijlociu al acestui rum a fost folosit drept capelă. Zidul exterior de apărare, al doilea, a fost construit la sfârşitul secolului al XV-lea şi în cursul celui următor, fiind prevăzut cu turnuri puternice, numeroase ambrazuri precum şi contraforţi de susţinere; această centură de fortificare se mai poate admira şi azi, ea fiind într-o stare bună de conservare (din zidul mai vechi, interior, se mai păstrează doar o porţiune în zona de sud-vest).

Vechiul turn de poartă situat pe latura sudică a fost dărâmat, el căzând victimă deselor revărsări ale Cibinului, care l-au măcinat treptat, în secolul al XVIIl-lea s-a construit o altă poartă, fiind amplasată între turnul octogonal şi alt turn de pe latura de sud aparţinător celei de a doua centuri de apărare.

În jurul secolului al XVI-lea, la nord de ansamblul fortificat, se mai "anexează o curte mare apărată de un zid; ulterior, acest spaţiu va fi împărţit de un zid dublu, în două curţi mai mici: cea mai nordică va adăposti animalele, şi acareturile comunităţii, iar în cealaltă se va construi o casă parohiala trainică prevăzută cu un amvon de ciumă de unde preotul să poată oficia slujba credincioşilor strânşi în aer liber în cazul prezenţei epidemiei.

---