Brădeni (Henndorf)

Cunoscută sub denumirea veche sasească Henndorf, Brădeniul este întâlnit în documentele vremii în anul 1297 sub numele de Terra Heen. Biserica este menţionată pentru prima dată în anul 1350 ca purtând hramul Sf. Andrei. Într-un document din 1349, ce se referă la delimitarea pământurilor unor comune învecinate, Brădeni este menţionat ca Villa Hegun. Localitatea exista însă înaintea acestei date, întrucât biserica sa, închinată Sf. Andrei, este cunoscută din 1350 - an în care obţine, prin semnătura a cinci episcopi din Roma, o indulgenţă confirmată şi prelungită cu 40 zile de episcopul transilvănean Andreas. Indulgenţa se acorda credincioşilor care vizitează biserica în anumite zile de sărbătoare şi care fac donaţii pentru lucrări de construcţie, iluminare şi vase de cult. Între anii 1406 şi 1416, Brădeniul capătă o indulgenţă de 40 zile prin episcopul Ştefan; în 1466 o indulgenţă pe aceeaşi durată se aprobă de către Iohann. Aceste indulgente extinse pe 50 de ani au fost acordate în scopul întreţinerii bisericii existente si nu a unei reconstructii, distanțele în timp fiind prea îndepartate.
Trebuie spus că biserica din Brădeni aparținea diocezei de Alba Iulia. Se pare că biserica a fost si un lacaş de pelerinaj, atrâgând credinciosi din văile Târnavei, Hârtibaciului şi Oltului, ceea ce explică susţinerea ei prin indulgenţe. În 1426, comuna primeşte, spre propăşirea coloniştilor (Hospites) şi iobagilor, dreptul de a ţine târg săptămânal, acordat de regele Sigismund de Luxemburg în scopul dezvoltării economice, localitatea fiind o comună liberă a „pământului crăiesc” - Scaunului de Sighişoara. Datele indulgenţelor ulterioare ne îndreptăţesc să fixăm construcţia bisericii în ultimul sfert al secolului XV, subvenţiile din 1507 indicând terminarea fortificaţiilor la biserică în acest an. Nu se cunoaşte dacă la recontrucţia bisericii s-au folosit părţi ale lăcaşului anterior.


Planul bisericii este unul simplu. Se poate vedea că biserica era compusă dintr-o navă, un cor, absidă pentagonală, fără turn, iar în partea de vest a corului era adosată o sacristie.
Biserica, ca mai toate, a suferit transformări, dar unele de un caracter neaşteptat. În multe cazuri, acoperişul şi adesea şi tavanul unor biserici au fost înălţate. De data aceasta, pardoseala este ceea care este ridicată cu 1-2 metri, din cauză că proporţile navei au avut de suferit, ea devenind cu atâţia metri mai scundă, din păcate, căci avem de-a face cu o clădire deosebit de îngrijit lucrată, numai din piatră, fără cărămidă. Contraforţii ce o întăresc, unii la faţada de vest, la colţuri şi pieziş, alţii în jurul corului, n-au masivitatea puţin grosolană a celor de la alte biserici. Rămânând cam de aceleaşi dimensiuni, de jos, de la bază, până sus, cedând foarte puţin din grosimea lor, de două ori numai, ei se înalţă până la acoperişul care e în întregime fortificat, cu partea lui din est cu mult mai înaltă decât cea din vest. La acoperişul corului contraforţii se întâlnesc cu un fel de gard de scânduri cu găuri, care se lasă de la streaşina de deasupra lor, ascunzând astfel gurile orizontale cu care este înarmat corul, şi dând acestei părţi a clădirii aerul că ar fi acoperit cu o mască. Acest detaliu neaşteptat n-ar fi singur de a face din această mică biserică un exemplar original şi semnificativ printre bisericile cetăţi. Mai există ceva: toată partea de sud a navei şi a corului este îmbrăcată cu un zid care se înalţă brusc până la streaşină, adică aproximativ 12 m, fără nici o deschizătură, decât foarte mici găuri de apărare la diverse înălţimi, pentru luptătorii de la spatele lui. În spaţiul rezervat acestor luptători se intra printr-o scară ascunsă în zid, direct din navă. Zidul acesta gigantic, sever, dând impresia invincibilităţii, este deosebit de potrivit să evoce timpurile eroice în care a fost construit. De fapt, se pare, că rolul militar al bisericii din Brădeni era unul destul de important, având în vedere faptul că se afla în imediata apropiere a Sighişoarei.

Cine priveşte azi colosul din piatră brută de carieră - un imens paralelipiped cu acoperiş prismatic - n-ar putea bănui că el cuprinde în interior o sală şi un cor închis pentagonal în forme stilistice gotice tardive, cu bolţi în leagăn ornamentate de nervuri din teracotă dispusă în formă stelată. Faptul că biserica a fost iniţial concepută ca fortificaţie, o dovedesc şi zidurile groase de 1,20 m destinate să susţină două caturi de apărare. În faţada apuseană e situat portalul principal, la început singura intrare în biserică ce putea fi apărată cu hersă. O arhivoltă semicirculară şi o ambrazură bogat profilată sunt, din păcate, alterate de o restaurare mai recentă. Portalul sudic, cu deschiderea dreptunghiulară, cu ancadrament din baghete cilindrice, datează din secolul XVI, ilustrând, prin formele sale, trecerea spre Renaştere. O mică intrare pe latura de sud-est a corului duce la tribuna orgii, aflată deasupra altarului. Numai fereastra circulară de deasupra acestei intrări şi o alta din latura apuseană au păstrat forma originală gotic-tardivă; ferestrele laturii sudice au fost mărite rectangular, iar în nord biserica nu are ferestre. Prin înălţarea pereţilor bisericii, sprijiniţi de contraforturi fără retragere, s-a construit nivelul de apărare inferior. Acoperişul sălii dublează aproape înălţimea bisericii, cel al corului fiind mai scund. În nivelele de apărare se urcă prin scări adosate prin exterior laturii de nord, la care anterior se ajungea numai din interiorul sălii şi sacristiei. Astfel, biserica forma un bloc de apărare ce putea fi complet închis prin hersa portalului de vest, bloc invincibil pentru tehnica luptei de atunci. În continuarea sacristiei s-a construit casa scării spre nivelele de apărare de deasupra corului, la fiecare palier comunicând cu o cămăruţă din care câţiva apărători puteau nimici uşor atacatorii ce puteau pătrunde pe scara îngustă doar câte unul.

Ambele scări duc în catul de apărare inferior, cel cu pereţii din piatră, în care se deschid metereze lungi, înguste, în nişe evazate acoperite cu lespezi de piatră. Nivelele de apărare sunt legate între ele prin scări de lemn. Prin deschiderile în coridorul de apărare al catului superior, se apăra baza clădirii în lupta de aproape. O fântână în sală, care şi azi are apă potabilă , împreună cu proviziile de alimente (în special slănina), păstrate în cămăruţe mici cu pereţii de scânduri amenajate în nivelele superioare, făceau posibilă o rezistenţă îndelungată. În frontonul de est al bisericii se observă, în zidăria de piatră, o linie din cărămizi în unghi ascuţit - urma unui acoperiş anterior, mai scund. Biserica a avut un acoperiş din şindrilă, nivelul superior un parapet din scânduri, deşi lemnul constituia un mare dezavantaj în caz de incendiu.

Un original tezaur de artă populară îl formează cele 140 de lăzi, numite "Stollentruhen", adăpostite în cele două caturi de apărare, având forma unor sarcofage cu capac teşit pe laturile lungi, aşezate pe picioare înalte. Lăzile, dintre care unele datează din secolul XVI, sunt lucrate din scânduri de brad sau stejar. Prin dăltuirea măiestrită a marginilor superioare a laturilor, prin elementele variate şi interesante ale decorului, aceste lăzi serveau ca mobile ale interiorului medieval şi nu ca simple lăzi de provizii, cerealele păstrându-se în şoproanele din curtea cetăţii, în hambare mari din stejar. La început, în lăzi s-au păstrat hainele scumpe de sărbătoare, din postav şi blană. Mai târziu, când invaziile se răriseră, hainele erau ţinute în casă, iar în lăzi se păstrau sticlele sau butoiaşele cu ţuică, prune uscate, uneori făină sau cârnaţi afumaţi. Lăzile, colorate parţial cu albastru sau brun-roşcat (sânge de bou), sunt ornamentate cu motive antropomorfe şi zoomorfe, unele cu substrat magic şi apotropaic, spre ocrotirea conţinutului de mâini duşmănoase. Până în secolul XIX, lăzile s-au tot înmulţit şi înnoit, ele putând fi grupate în trei categorii ce ilustrează evoluţia tâmplăriei (meşteşug atestat documentar la Brădeni), ele fiind mobile de valoare muzeală,un ansamblu unic în ţară. Pe scările înguste ce duc la pod lăzile n-au putut fi transportate decât descompuse în piese şi ansamblate ulterior, ele depăşind lăţimea scării. Astăzi, o parte din tezaurul acesta a fost cedat și altor biserici, pentru că sunt câteva lăzi care pot fi văzute, spre exemplu, la Biserica din Deal din Sighișoara.

Referitor la fortificaţia bisericii: Cetatea, o incintă rectangulară neregulată, cu bastioane devansate pe colţurile retezate ale careului, datează din primul sfert al secolului XVI. Bastionul din nord-est a fost demolat, cel din sud-est a fost reclădit în 1866, cu trei nivele, acoperiş în şa cu frontonul teşit spre vest, destinat locuinţei paznicului. Bastioanele existente şi curtinele apar azi scunde, datorită ridicării terenului după inundaţiile Hârtibaciului dintre anii 1774-1851, ridicare ce a obligat, în 1854, la înălţarea podelei bisericii cu 1 m, stricând proporţiile armonioase ale interiorului. Înălţimea iniţială a curtinelor, prevăzute cu metereze în forma găurii de cheie şi guri de turnare, era de 5-6 m. Bastioanele din vest au două nivele, sunt accesibile din curte şi poartă acoperişuri în şa. Poate că denumirea de bastion nu mai poate fi uzitată astăzi pentru aceste clădiri au funcție de locuințe. Latura sudică a cetăţii a fost avansată spre câmp, zidul nou construit pornind din colţul bastionului sud-vestic. Pe traseul iniţial al curtinei demolate şi avansate spre sud, şapte stâlpi susţin acoperişul în şa al şopronului construit de-a lungul zidului ce adăposteşte hambarele de cereale, astăzi folosite ca şi spaţii de depozitare a materialelor de construcţie. Pe latura de nord, şopronul a fost adosat curtinei fără a o devansa.
În etajul de apărare de deasupra navei au fost montate trei clopote. Clopotul mare este datat în secolul XIV şi poartă o inscripţie.(“O † rex † glorie † veni † cum † pace”) Clopotul mijlociu a fost turnat de meşterul sighişorean Hans Weisberger în anul 1649 şi poartă o inscripţie latină, doar parţial lizibilă, iar clopotul mic poartă o altă inscripţie (“verbum Domini manet in aeternum 1574 G. H. R.”) .

Biserica fortificată din Brădeni prezintă un element spectaculos în interiorul sălii, şi anume , după cum am amintit anterior, prezenţa unei fântâni, a cărei apă este potabilă şi astăzi. Aceasta, împreună cu proviziile de alimente (în special slănină), păstrate în cămăruţe mici cu pereţi de scânduri amenajate în nivelurile superioare, făcând posibilă o rezistenţă îndelungată în cazul unui asediu. Interesantă de menţionat este prezenţa unui tunel subteran, care pleca de sub intrarea în podul bisericii şi ajungea în pădurea alăturată. Prin acest mijloc, asediaţii reuşeau să scape în cazul unei eventuale cuceriri a cetăţii-biserică. Cazurile unde sunt semnalate prezenţe ale unor asemenea „construcţii” sunt destul de dese, însă, la Brădeni, spre deosebire de alte locaţii, acest tunel încă există în marea lui parte, după spusele celui care se ocupă cu îngrijirea bisericii (eu am vazut doar intrarea). În anul 2006, corul şi absida bisericii au primit un nou acoperiş, care schimbă foarte mult aspectul de astăzi al acesteia. În anul 2007 erau programate lucrări de refacere la acoperişul navei, precum şi a galeriei de luptă superioare, lemnul învechit al acesteia necesitând refaceri importante, lucrări care nu au mai avut loc însă.
Fortificaţia bisericii s-a păstrat şi ea în mare parte neschimbată, iar perdelele de la ferestrele uneia din clădirile încastrate în aceasta lasă impresia că este locuită. Nu este aşa, poate şi pentru simplul motiv că în Brădeni nu mai locuieşte nici măcar un sas.

Daia (Thalheim)

Aflată pe raza comunei Roșia, localitatea Daia este prima care se dezvăluie la orizont pe șoseaua care vine de la Sibiu şi merge spre Agnita. Anul primei atestări scrise este 1327 când este pomenit Petrus plebanus de Talheim.

Biserica luterană este o bazilică romanică de tipul scurt al celei din Cisnădioara. Aceasta are corul pătrat cu absidă şi două absidiole în faţa navelor laterale, decroşate în grosimea pereţilor răsăriteni. Ea s-a păstrat relativ bine, schimbări suferind mai ales corul, dar şi navele, care au fost boltite. Monumentul datează din prima jumătate a secolului XIII. Zidul a fost mai întâi din piatră, iar turnul clopotniţă ce flanchează poarta este din cărămidă. El a fost ridicat pe fundaţii mai vechi datate în jurul anului 1270, în stil romanic, cu trei nave, fără clopotniță. Din acest edificiu se mai păstrează zidurile exterioare ale navelor laterale, corul pătrat cu închidere semi hexagonală și stâlpii navei principale. Începând cu anul 1500 încep lucrări de restaurare și transformare: corul este înzestrat cu bolti în cruce, cu o cheie de boltă în formă de rozetă, cu un tabernacol în peretele sudic; se bolteşte nava principală, ferestrele navelor laterale primesc forma tipic gotică, se întăreşte întreaga construcţie cu contraforturi. Altarul datează din prima jumătate a secolului XVIII, tabloul principal fiind executat de pictorul sibian Martin Stock.
Interesant la această bazilică din Daia este turnul citat, un turn de strajă aşezat pe latura de miazăzi. În mod excepţional acest turn e zidit din cărămidă, deci în oarecare legătură cu arhitectura romanică din Câmpia de vest a Transilvaniei. Parterul turnului e boltit semicilindric, iar etajele superioare sunt despărţite prin bârne de lemn acoperite cu pământ. Etajele I şi II sunt prevăzute cu metereze, etajul ultim are pe trei laturi ferestre largi, semicirculare, iar spre apus o fereastră geminată cu stâlpişor pătrat şi încheiată sus cu cărămizi dispuse în triunghi, după un model pe care îl vom întâlni pe la 1270 şi la câteva clopotniţe de biserici, ceea ce ar sugera datarea turnului din Daia în această perioadă. Turnul este plasat în centrul unui zid de piatră (de formă rotundă).

Intrarea în biserică se face dinspre SV, între biserică şi turn găsindu-se câteva monumente funerare, iar cimitirul înconjoară biserica. În interiorul bisericii, în prim-plan, se află altarul, iar în partea corului, în st’nga, se găsesc scaunele pentru preot şi pentru ceilalţi teologi; în dreapta se găsesc scaunele pentru cei din comitetul de conducere a bisericii . La intrare, în spaţiul corului, în stânga, sunt plasate amvonul şi acoperişul împodobit. Primul naos este alcătuit din locuri pentru femeile în vârstă. În spaţiul corului este amplasat un candelabru mic, de la cel mare atârnând doar sârma cu două mingiuţe de lemn. Acest candelabru, a fost furat în anul 1998, de răutatea hoţilor nescăpând atunci nici celelalte două candelabre mai mici. Biserica luterană din Daia, construită sub forma unei bazilici romanice prezintă numeroase analogii cu bazilica, tot romanică, din Cisnădioara. Biserica s-a păstrat relativ bine, schimbări suferind mai ales corul, dar şi navele care au fost boltite. Fortificaţia din jurul edificiului de cult este o curtină simplă, de plan oval, fiind executată în două etape şi din materiale diferite. Bazilica din Daia a trecut prin faze succesive de reconstrucţie, cele mai ample lucrări aparţinând anului 1778. Atunci monumentul a primit bolţile baroce din navă şi cele în cruce din colateralele care acoperă parţial vechile ferestre romanice ale navei păstrate încă în pod. A fost modificat şi aspectul altarului, absida fiind înlocuită cu un cor poligonal. Când anume nu se poate preciza, probabil în epoca gotică, atunci fiind construite şi contraforturile, de pe faţadele de vest şi sud . Până acum bazilica era datată în relaţie cu turnul incintei de zidărie, ridicat din cărămidă, care pe baza unei ferestre bipartite era plasat în jur de 1270. Însă, turnul actual a fost ridicat pe la începutul secolului al XVII-lea, dar zidul de incintă din piatră, păstrat în stare mai bună în partea de nord a bazilicii, datează dinainte de ciuma din 1348-1349, poate chiar de la sfârşitul secolului al XIII-lea.
Alexandru Avram se declară de acord cu părerile care susţin faptul că bazilica este construită încă dinainte de 1241: “opinăm pentru vechimea bazilicii dinainte de invazia tătară” . Urme de curtine se mai întâlnesc în jurul bisericii ev. din Turnişor, pe care V. Roth le atribuise încă perioadei romanice, precum şi incinta scundă din piatră din jurul bisericii ev. din Daia, cu turnul de strajă de pe latura de miazăzi. La biserica din Daia, cea care face obiectul studiului nostru, în mod excepţional acest turn e zidit din cărămidă, deci în oarecare legătură cu arhitectura romanică din câmpia de vest a Transilvaniei. Parterul turnului e boltit cilindric, iar etajele superioare sunt despărţite prin tavane. Etajele I şi II sunt prevăzute cu metereze, etajul ultim are pe trei laturi ferestre largi, semicirculare, iar spre apus o fereastră geminată cu stâlpişor pătrat şi încheiată sus cu cărămizi dispuse în triunghi, după un model pe care îl vom întâlni pe la 1270 şi la câteva clopotniţe de biserici, ceea ce ar sugera datarea turnului din daia în această perioadă. La această biserică se mai păstrează numai zidurile exterioare ale navelor laterale, stâlpii dreptunghiulari şi corul pătrat, bolţile, contraforturile şi toate detaliile (uşi şi ferestre) fiind opera unor prefaceri din epoca gotică târzie şi din veacurile mai recente, dar clădirea iniţială poate fi datată în funcţie de turnul din incinta de fortificaţie.

Cisnădioara (Michelsberg)

Dacă veniţi dinspre Sibiu, imaginea dealurilor cu biserica medievală timpurie care tronează în mijlocul aşezării este una splendidă. Dacă veniţi dinspre Cisnădie, pe drumul care şerpuieşte printre livezile de meri, bazilica este parcă şi mai frumoasă. Indiferent de unde vi , călătorule, opreşte-te o clipă la una dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură medievală din Transilvania. De-a lungul veacurilor mulţi curioşi s-au strâns pe dealul Sf. Mihail pentru a admira munca primilor colonişti saşi aşezaţi aici.

De când datează monumentul? S-a scris destul de mult vis-a-vis de datarea bisericii din Cisnădioara, însă situaţia sa este, încă şi astăzi, învăluită în mister. Se crede că biserica exista deja la 1241, atunci când a avut loc marea invazie tătară în Transilvania, însă construcţia nu era nici pe departe finalizată, existând doar fundaţiile navelor. Cert este faptul că biserica a fost terminată şi abandonată câteva secole mai târziu.

Biserica din Cetate, odinioară purtând hramul Sf. Mihail, este o bazilică scurtă, cu trei nave, plănuită cu două turnuri în faţada de vest, executate numai în parte. Spre răsărit, biserica are un cor pătrat şi absidă semicirculară, iar în dreptul navelor laterale, câte o absidiolă (se pare că aceasta este singura bazilică care mai dispune de absidiole la capătul ambelor colaterale, de pe teritoriul sud-transilvănean). În peretele de S al corului se află o uşă preoţească zidită. Această uşă, care stă ascunsă de privirile vizitatorilor, este una deosebit de interesantă şi misterioasă (nu se cunoaşte data exactă când s-a renunţat la această intrare). Probabil că aparţine fazei iniţiale de construcţie, însă ar fi hazardată presupunerea de a fi datată cu siguranţă în această etapă. Tot în cor mai sunt vizibile şi urme de pictură murală, iar cruci de consacrare se păstrează în mai multe locuri din biserică. Încăperile de jos ale turnurilor au bolţi în cruce, iar accesul la etaje se face prin scări înglobate în grosimea zidului. Navele laterale au bolţi cilindrice, iar nava centrală prezintă şarpanta deschisă. Mai mult ca sigur că biserica beneficia de o boltă tăvănită, accesul în pod realizându-se prin intermediul scărilor pomenite anterior. Astăzi acoperişul poate fi admirat, la propriu, din interiorul bisericii. Nu mai există niciun fel de tavan care să separe cele două spaţii. Corul este boltit cu ogive şi absidiole cu semicalote. Zidăria este din piatră brută, excepţie făcând faţada apuseană, unde portalul relativ bogat profilat este încadrat de arcade oarbe.

Zidul din jurul bisericii, prevăzut cu un turn de poartă interior pe partea de S, a fost ridicat la începutul secolului XIII cu culoar de luptă şi creneluri. Culoarul de luptă permitea supravegherea zonei de la înălţime. Se pare însă că această fortificaţie a fost mai tot timpul ocolită de invadatori pentru simplul motiv că nu prezenta interes pentru aceştia. După cunoştinţele noastre nu s-au păstrat documente ori dovezi arheologice care să ateste una sau mai multe bătălii duse de către localnici pentru apărarea lor şi a bisericii. Turnul de poartă a căpătat amprenta timpurilor moderne, aflându-se în ruină. În curtea interioară mai există o fântână ce asigura necesarul de apă al comunităţii în caz de asediu prelungit. Pe partea de N a mai existat un turn plasat la câţiva metri în exteriorul zidului de incintă şi unit cu acesta printr-o punte mobilă.

În incintă se găsesc în mai multe locuri bolovani rotunzi, ce sunt menţionaţi încă din jurul anului 1850 ca fiind păstraţi pe galeria de luptă spre a fi prăvăliţi asupra asediatorilor. Conform tradiţiei orale, fiecare fecior trebuia să ducă, înainte de nuntă, un astfel de bolovan în cetate.

Însă piesa de rezistenţă a acestei biserici o constituie portalul apusean, de o frumuseţe rar întâlnită în spaţiul sud transilvănean, remarcându-se un element romanic unic: patru colonete cu fusuri cilindrice susţin capiteluri cubice; broderia atent sculptată se compune din spirale, panglici presărate cu bobiţe, palmete. Doar în anumite locuri printre decoraţiile elegante se mai identifică câte un chip sculptat. Se pare că portalul datează din a doua jumătate al secolului XIII de vreme ce se remarcă influenţa cisterciană prin prezenţa capitelului cu protomă.

Important de amintit este faptul că prepozitura din Sibiu a oferit această proprietate regelui ungar Andrei al II-lea, care, la rândul său, a cedat-o unuia dintre demnitarii săi, MagisterGocelinus. Acesta a dăruit-o, "pentru mântuirea sufletului său", călugărilor cistercieni (1223), care au păstrat-o până la desfiinţarea abaţiei cisterciene, în 1474.

Biserica de pe deal, sau Cetatea cum o numesc localnicii, a fost abandonată în secolul XV, când a fost construită biserica din centrul localităţii Cisnădioara, în sensul că aici nu se mai oficiau slujbe religioase. Probabil şi de aici provine austeritatea interiorului care a fost golit cu mult timp în urmă.